Pentru prima dată după mult, mult timp, călătoresc cu trenul și cu taxiul în afara Brașovului, mai exact spre și în București. După traficul lejer se pare că am făcut schimb de oraș cu bucureștenii, fiind și o zi de sâmbătă.
În doar câteva ore, cu rucsacul în spate am retrăit bucuria călătorului fără griji, bucuria de a întâlni fețe noi, expresive. De exemplu, un grup de iubitori de munte m-au însoțit până la Sinaia. Tinerețea din gesturile și glasurile lor le ascundea vârstă de 50 de ani și mai bine...ce fericire să vezi oameni fericiți !
Sau azi, în fuga taxiului prin Capitală, m-au fascinat doi ochi albaștri ca cerul senin, ce mă fixau de sub o claie de par alb, de la fereastră unui autobuz...acel albastru ireal era atât de adânc, atât de imobil...
Ocazia cu care am ieșit din Brașov este una nefericită despre care nu am forță sufletească să vorbesc, deși o profundă indignare m-ar îndreptăți să mă cert cu EL.
În această împrejurare, am “văzut” cum două suflete își vorbesc, într-un limbaj doar de ele știut, neauzit de noi, muritorii. Într-o contopire totală, într-o liniște deplină, deși fac parte din lumi diferite, cea văzută și cea nevăzută, au vorbit, au râs, au plâns, s-au iubit, și-au luat rămas bun.da, cu siguranță a fost mai înduioșător decât orice strigat de jale!
Acum, la fereastra vagonului meu, alunecând prin peisajul verde crud, mă regăsesc pe mine, adolescenta visătoare, care simțea că poate urni munții din loc cu un singur gând...
Mi-a fost dor de visele mele, de voiajul cu trenul, de frumoșii oameni, în toate trăirile lor!
11 Mai 2013,
Călătorie ușoară, Remus!
