Ca un cordon ombilical netăiat, Mă ține captivă acest Dreptunghi hrăpăreț, rece,
Ce regurgitează lumi colorate – Diverse, amuzante, dramatice, Apetisante,
provocatoare, Dar totuși… iluzorii. Celulele mele cenușii Sunt prinse acum
Într-o simbioză definitivă De matricea bolnăvicioasă Ce rulează în transă Pe
oglinda aparatului – Oglindă multifațetată Ce mă reflectă neostoit. Alunec pe ea
cu degetul, Cu verdele ochilor mei, Cu mintea – ca mai apoi Sufletul meu să urle
De durerea Neputinței de a evada Din iluzia care, lacomă, Înghite vise,
speranțe, orgolii, Depresii... oameni. Există un punct terminus Undeva, cândva,
Al acestui coșmar virtual, Unde toate acestea se adună, Și unde toți ne vom
regăsi – Obosiți, sfârșiți, găuriți, Peticiți, sfâșiați – Ca mai apoi să
reinventăm Cuvintele, șoaptele, sărutările? Dacă da… Atunci mai există speranță.
