Sunt inimi rătăcite

Pe străzile Destinului,
Bezmetice,
Sperând să se agațe
De o altă inima
Cu care să-și panseze
Abisurile nenumărate,
Pe cât de multe,
Pe atât de adânci,
Pe atât de ireversibile.

Sunt inimi – nomade,
Naive, iluzionate
Far’de răgaz,
Căutând la infinit
Acel ceva povestit de unii,
Acel ceva promis
De o Divinitate închipuită,
Care să le odihnească
Într-o fericire
Imensă, eternă.

Sunt inimi resemnate.
Amorțirea lor devine o pace
În care toate abisurile
Se închid,
Căutarea se oprește,
Iluzia dispare.
Ochii lor, acum străvezii
Povestesc nonsensul
Și uitarea
Că răspuns la
Așteptările din trecut

Dar
Sunt și inimi - Phoenix
Cu aripi mai lungi
Decât rătăcirea
Și mai puternice
Decât resemnarea.
Renasc în fiecare zi
Din focul iubirii
Și din oceanul de lacrimi
Știind că e singurul drum
Spre eternitate,
Spre sine

Florenta Vatavu
Londra,
18.03.2024

?????

    

Si iar imi numar frunzele amare....

Scoica din care ma nasc e obosita,

Mi-e frig.......

Mi-am strans crengile ca o mana zbarcita,

Innegrind curcubeul unui vis.

Imi intorc apoi vena spre rasarit

Sa mi se ierte neputinta

De-a ma albi 

Pe rug de spini.

In care dintre ceruri sa-mi spal dorinta

Cu pulberea durerii

Si cum sa leg de mine 

Plansul - o frunza prea amara

De un altar prea mic ?

Florenta Vatavu

Iunie, Rm Sarat, 1996