Azi m-a pândit un nor de după brad
Exact când mă-nghițea o tristă amintire
Așa pufos și alb și creț și…drag,
Mi-a transformat tristețea-n fericire
Când l-am zărit printre clipiri de pleoape
În vârf de brad, ca o podoabă rară,
L-am invitat cu-n zâmbet, mai aproape,
Dar s-a pitit sfios ca o fecioară
Pe cerul azuriu, ca mărturie,
Din norul alb, spion pentr-o secundă,
Mai văd o urmă alburie,
Dar inima acum mi-e blândă
Mă va pândi și mâine tot la geam?
Nu știu, dar îl aștept cu-n zâmbet
Din sumbră, tristă, cum eram,
Am devenit un dulce cântec
Mă va pândi oare un veac?
Nu știu, dar îl aștept cu dor
Tristețea mea are un leac:
Mi-o fură norul călător
