Virtual coșmar

Ca un cordon ombilical netăiat, Mă ține captivă acest Dreptunghi hrăpăreț, rece, Ce regurgitează lumi colorate – Diverse, amuzante, dramatice, Apetisante, provocatoare, Dar totuși… iluzorii. Celulele mele cenușii Sunt prinse acum Într-o simbioză definitivă De matricea bolnăvicioasă Ce rulează în transă Pe oglinda aparatului – Oglindă multifațetată Ce mă reflectă neostoit. Alunec pe ea cu degetul, Cu verdele ochilor mei, Cu mintea – ca mai apoi Sufletul meu să urle De durerea Neputinței de a evada Din iluzia care, lacomă, Înghite vise, speranțe, orgolii, Depresii... oameni. Există un punct terminus Undeva, cândva, Al acestui coșmar virtual, Unde toate acestea se adună, Și unde toți ne vom regăsi – Obosiți, sfârșiți, găuriți, Peticiți, sfâșiați – Ca mai apoi să reinventăm Cuvintele, șoaptele, sărutările? Dacă da… Atunci mai există speranță.

Alegere

 

 

 

Dacă nu mi-ar spune Luna 

Toate gândurile tale, 

Aș trăi mereu, iubite, 

Doar sub semne de întrebare

 

Dacă Luna nu mi-ar zice

Tot ce inima ta cere, 

Aș muri câte puțin 

De îndoieli și de durere

 

În furtuna mea adâncă

Dacă n-ar pătrunde lin, 

Cu lumină să-o-mblânzească, 

Viața mea ar fi un chin

 

Daca Luna ar fi oarbă

La chemarea mea arzândă, 

Dacă s-ar ascunde în ceruri, 

N-aș avea o soartă blândă.

 

Sufletului alinare, 

Luna, astru - oglindire, 

Să o cred aleg mereu, 

Deși știu că-i amăgire.