Leac pentru tristețe

Azi m-a pândit un nor de după brad
Exact când mă-nghițea o tristă amintire
Așa pufos și alb și creț și…drag,
Mi-a transformat tristețea-n fericire

 
Când l-am zărit printre clipiri de pleoape
În vârf de brad, ca o podoabă rară,
L-am invitat cu-n zâmbet, mai aproape,
Dar s-a pitit sfios ca o fecioară

Pe cerul azuriu, ca mărturie,
Din norul alb, spion pentr-o secundă,
Mai văd o urmă alburie, 
Dar inima acum mi-e blândă

Mă va pândi și mâine tot la geam?
Nu știu, dar îl aștept cu-n zâmbet
Din sumbră, tristă, cum eram,
Am devenit un dulce cântec

Mă va pândi oare un veac? 
Nu știu, dar îl aștept cu dor
Tristețea mea are un leac: 
Mi-o fură norul călător

Vindecare

Unde?

Sub prun

Cand?

Dintotdeauna

Cat?

Pentru totdeauna

De ce?

De dor

Ce?

Vis

Cum?

Naiv

Pentru ce?

Vindecare

Fructele

Sa-mi fie leac,

Frunza - sarut

Ramurile

Sa-mi fie leagan

Lastarii - asternut

Sub prun,

Dintotdeauna,

Pentru totdeauna,

De dor,

Un vis

Naiv

De vindecare

Sub ramuri plecate

Impovarate

De fructe virgine

Si negustate,

Copila naiva

Si netematoare,

Sperante adun

Sub ramuri de prun

Londra, 19 Aug 2025

Veghetorii

Noi suntem Veghetorii lumii!

Nu suntem multi,

Dar ne poti recunoaste

Dupa ferestrele luminate

La 3 in noapte

Salut, Veghetorule

De la blocul C, parter

Si tie, Veghetorule

De la etajul 2,

Blocul de vis-a-vis

Sa facem un party

Intr-o locatie secreta

Si sa pecetluim

Un contract al Terrei

Cu Luna si stelele,

Sa ne promita

Ca ii vor veghea

Etern

Pe cei ce dorm linistiti

Uneori eu lipsesc

De la acest party

Dar numai atunci

Cand ma las ademenita

De somnul adanc al iubirii

Ma intorc apoi frenetic

Numarand luminile razlete

Si ma intreb

Daca acestea

Nu sunt de fapt

Lumini

Emise de inimi prea pline,

Inimi singuratice,

Iar veghea lor

Ar fi

Doar un cosmar

Cu ochii deschisi

Florenta Vatavu

Londra Aug 2025

Virtual coșmar

Ca un cordon ombilical netăiat, Mă ține captivă acest Dreptunghi hrăpăreț, rece, Ce regurgitează lumi colorate – Diverse, amuzante, dramatice, Apetisante, provocatoare, Dar totuși… iluzorii. Celulele mele cenușii Sunt prinse acum Într-o simbioză definitivă De matricea bolnăvicioasă Ce rulează în transă Pe oglinda aparatului – Oglindă multifațetată Ce mă reflectă neostoit. Alunec pe ea cu degetul, Cu verdele ochilor mei, Cu mintea – ca mai apoi Sufletul meu să urle De durerea Neputinței de a evada Din iluzia care, lacomă, Înghite vise, speranțe, orgolii, Depresii... oameni. Există un punct terminus Undeva, cândva, Al acestui coșmar virtual, Unde toate acestea se adună, Și unde toți ne vom regăsi – Obosiți, sfârșiți, găuriți, Peticiți, sfâșiați – Ca mai apoi să reinventăm Cuvintele, șoaptele, sărutările? Dacă da… Atunci mai există speranță.

Alegere

 

 

 

Dacă nu mi-ar spune Luna 

Toate gândurile tale, 

Aș trăi mereu, iubite, 

Doar sub semne de întrebare

 

Dacă Luna nu mi-ar zice

Tot ce inima ta cere, 

Aș muri câte puțin 

De îndoieli și de durere

 

În furtuna mea adâncă

Dacă n-ar pătrunde lin, 

Cu lumină să-o-mblânzească, 

Viața mea ar fi un chin

 

Daca Luna ar fi oarbă

La chemarea mea arzândă, 

Dacă s-ar ascunde în ceruri, 

N-aș avea o soartă blândă.

 

Sufletului alinare, 

Luna, astru - oglindire, 

Să o cred aleg mereu, 

Deși știu că-i amăgire.

 

Luna

În noaptea asta toridă de iunie
Mi-a răsărit pe umărul drept, Luna,
Ca un epolet stingher. 

Are forma pântecului meu, 
De când Fiică-mea era muguras. 

Are forma sânului mamei mele, 
De când eram prunc. 
Are forma strachii din care Bunica 
Îmi dădea dumicații. 

"Are formă de banană", zice fiică-mea, 
Si am râs. 

Am râs de prostiile mele poetice 
Și de iluziile ce se nasc din ele. 

Am râs, pentru prima dată, 
După multe nopti fără Lună, 
În brațele fiicei mele. 

În această noapte toridă de iunie, 
Mi-a răsărit pe umărul drept, Luna, 
Ca un epolet stingher. 

Nu știu care dintre noi este sprijin 
Si care este lacrimă:
Umărul meu - orizont adhoc, 
Sau lumina ei - hipnoză balsam?

Te-am găsit ! Te-am regăsit!

 

Te-am căutat în mănăstiri
Și nu Te-am aflat,
Te-am căutat în biserici
Și nu Te-am aflat,
În icoane și Cartea Facerii,
Dar în zadar!

Abia azi Te-am găsit
Pe pânza mângâiată
De penelul meu,
Mustind a culoare,

În floarea lipită
De fruntea unei păpuși,
În litera domesticită
De penița mea
Și legată apoi
În stihuri,

Ca o odihnă
Îndelung căutată,
Gură de apă rece
În arșița sufletelor

Ei mor
Și eu scriu,
Ei mor
Și eu cânt,
Ei mor
Și eu pictez
Plângând!

Evadez din
Hidoșenia
Mocirla
Scârnavia
Lumească
Ce și-a pierdut
Conștiința,
Empatia,
Generozitatea

Sex, bani,
Sex, bani,
Sex, bani,
Coordonate eterne
Ale genomului uman
Ipocrit,
Inutil,
Distructiv,
Sadic!

Azi Te-am regăsit
La pieptul iubitului,
În florile de câmp
Parfumate cu sărutul lui,

În ochii mari
Ai păpușii de lemn
Mirată
Că mi-a trebuit atât mult
Să ajung la T... Mine! 

Londra

20 Feb 2025

Trăim toți

într-o singură casă

în care

umblăm despuiați

urlând unii la alții,

incantăm înjurături

infernalе,

stocăm tone de gunoaie

în curte

pe acoperiș

pe holuri

în toate camerele,

smulgem ferestrele

zgâriem pereții,

săpăm în podele,

căutând comori

promise,

iluzorii,

închidem animale în cuști,

le batem

apoi le mâncăm,

rânjim zeflemitor

la durerea altora,

le înfigem și mai tare

unghiile în răni,

furăm de la vecini

apoi îi omorâm,

ne-am născut flămânzi,

ne-am născut fricoși,

ne-am născut voraci,

nimic nu ne rezistă

devorăm tot, orice,

chiar și pe noi înșine!

scânteia divină

s-a stins demult!

respirăm o pâclă

rece și neagră,

iar creierul ne-a înghețat

ireversibil,

ne hrănim cu suferința celorlalți,

ne place și chinul propriu

născuți sadici,

nu păstrăm

nici măcar un colțișor

curat

neatins

pur

liniștit

luminos

cald

pentru că nu este

casa noastră;

am invadat-o

după ce

ne-am distrus

multe alte case

și nu am învățat nimic

și nu vrem sa înțelegem

că aceasta

e ultima!

e ultima!

e ultima!

e ultimaaaaa!!!