Luna

În noaptea asta toridă de iunie
Mi-a răsărit pe umărul drept, Luna,
Ca un epolet stingher. 

Are forma pântecului meu, 
De când Fiică-mea era muguras. 

Are forma sânului mamei mele, 
De când eram prunc. 
Are forma strachii din care Bunica 
Îmi dădea dumicații. 

"Are formă de banană", zice fiică-mea, 
Si am râs. 

Am râs de prostiile mele poetice 
Și de iluziile ce se nasc din ele. 

Am râs, pentru prima dată, 
După multe nopti fără Lună, 
În brațele fiicei mele. 

În această noapte toridă de iunie, 
Mi-a răsărit pe umărul drept, Luna, 
Ca un epolet stingher. 

Nu știu care dintre noi este sprijin 
Si care este lacrimă:
Umărul meu - orizont adhoc, 
Sau lumina ei - hipnoză balsam?

Te-am găsit ! Te-am regăsit!

 

Te-am căutat în mănăstiri
Și nu Te-am aflat,
Te-am căutat în biserici
Și nu Te-am aflat,
În icoane și Cartea Facerii,
Dar în zadar!

Abia azi Te-am găsit
Pe pânza mângâiată
De penelul meu,
Mustind a culoare,

În floarea lipită
De fruntea unei păpuși,
În litera domesticită
De penița mea
Și legată apoi
În stihuri,

Ca o odihnă
Îndelung căutată,
Gură de apă rece
În arșița sufletelor

Ei mor
Și eu scriu,
Ei mor
Și eu cânt,
Ei mor
Și eu pictez
Plângând!

Evadez din
Hidoșenia
Mocirla
Scârnavia
Lumească
Ce și-a pierdut
Conștiința,
Empatia,
Generozitatea

Sex, bani,
Sex, bani,
Sex, bani,
Coordonate eterne
Ale genomului uman
Ipocrit,
Inutil,
Distructiv,
Sadic!

Azi Te-am regăsit
La pieptul iubitului,
În florile de câmp
Parfumate cu sărutul lui,

În ochii mari
Ai păpușii de lemn
Mirată
Că mi-a trebuit atât mult
Să ajung la T... Mine! 

Londra

20 Feb 2025

Trăim toți

într-o singură casă

în care

umblăm despuiați

urlând unii la alții,

incantăm înjurături

infernalе,

stocăm tone de gunoaie

în curte

pe acoperiș

pe holuri

în toate camerele,

smulgem ferestrele

zgâriem pereții,

săpăm în podele,

căutând comori

promise,

iluzorii,

închidem animale în cuști,

le batem

apoi le mâncăm,

rânjim zeflemitor

la durerea altora,

le înfigem și mai tare

unghiile în răni,

furăm de la vecini

apoi îi omorâm,

ne-am născut flămânzi,

ne-am născut fricoși,

ne-am născut voraci,

nimic nu ne rezistă

devorăm tot, orice,

chiar și pe noi înșine!

scânteia divină

s-a stins demult!

respirăm o pâclă

rece și neagră,

iar creierul ne-a înghețat

ireversibil,

ne hrănim cu suferința celorlalți,

ne place și chinul propriu

născuți sadici,

nu păstrăm

nici măcar un colțișor

curat

neatins

pur

liniștit

luminos

cald

pentru că nu este

casa noastră;

am invadat-o

după ce

ne-am distrus

multe alte case

și nu am învățat nimic

și nu vrem sa înțelegem

că aceasta

e ultima!

e ultima!

e ultima!

e ultimaaaaa!!!

Naufragiu

 

 Încerci s-arunci din nou

 O ancoră pe țărmul părăsit,

 Dar brațul ți-e mai slab,

 Iar vârful ancore-i tocit...

 Și rupi cu trupul tău

 Prea linul dans de valuri, clar

 Murind puțin câte puțin,

 La fiecare val amar.

 Florenta Vatavu

 Brasov

 2012

Întoarcere

 

Am vrut nebunia unei zale
Din predestinarea Evei!
Abia acum mă ard
Rănile-i din ochi,
Dar sărutul îmi moare...

Cu aripi și vise cenușate
Voi mai afla vreodată Calea?
Și dor de cuvinte mă zguduie!
De ce atâtea clipe frânte?

Refuză-te lacrimilor
Cu gând de izbândă!
Blestemul nu se va-mplini!

Florenta Vatavu
Brasov
13 Martie 1997

Liberă

 

Mi-e sete să plâng 
Peste trupul tău,
DRAGOSTE!
Privesc grămada de carne
Numită braț
Și mi-e silă!

Cât de înrobiți suntem!
M-aș arde pe rug de durere,
Să plesnească toți porii
Și să fiu liberă de mine!

Florența Vatavu
Oreavu,
07 Oct 1996

Îndoială

 

Împușcă-mă, Viață, cu vise 
Ca să te pot gusta!
Pe o sârmă suspendată mă zbat 
Deasupra haosului, 
Mi-e teamă de întuneric, 
Însă vreau să cad! 
E prea fierbinte norul 
Ce-mi chinuie tâmpla!

Florenta Vatavu 
12 Oct 1996

Degradare

Cocktail de agonie și extaz
Peste care șoptește cu teamă,
La fiecare evadare,
Constiința!

Suntem îngurgitați
Celulă cu celulă,
Lacrima cu lacrima,
Sentiment cu sentiment,
De la inimă la creier.

Nici ultima circumvoluțiune
Uitata pe muchia unui secol
Nu va scăpa!
Renaștem din ce în ce mai uzați
Cu gheara monstrului
Înfiptă în ceva
Ce abia putem numi
Suflet...

Florenta Vatavu
Brasov, Iunie, 1996

Adame!

 

Învață-mă s-aștept

Cum tu m-ai așteptat

Să nu fiu dor nebun,

Sărac, nemângâiat,

Și lasă-mă s-alint

Obrazul tău de lut

Să gust povara dulce

A primului sărut!

Învață-mă să-ți cânt

Pe frunte și să plâng,

Căci plâns ai fost de Cer

Tu, pe Pământ

Și eu din tine sunt!

Florenta Vatavu

Râmnicu Sărat

1995

Nonidentitate

 

Timpul se scurge în mine
Secunde amare, păcate de foc
Îmi sperie duhul
Și-apasă
Pe gândul meu mort.

În giulgiu de albe minute
Pășește fantoma-mi bătrână
Cascadă de ore
În mine își plânge
Povara păgână.

Adorm într-o spumă de veacuri
Și visu-mi de veac se inundă
Sălbatic îmi strig:
Eu ce sunt?
Oră, minut sau secundă?

Florenta Vatavu
Râmnicu Sărat
1995

Iubire eternă

 

Iubesc iluzia iubirii noastre,
Aceea, din iarba crudă,
Cu miros de vară,
De adolescență.

Iubesc literele indescifrabile
Dăruite pe un șervețel de cantină,
Păstrat în jurnalul
Unei posibile iubiri.

Atât de prețioasă,
Fragila hârtie
Se poate destrăma,
De aceea nici n-o mai ating,
De teamă că semnele ebraice
Vor dispărea
Și, o dată cu ele,
Iubirea noastră imaginară.

Am privit-o de multe ori
Sperând să descifrez acolo
Motivul tăcerii tale,
Fugii tale.

Răspunsul
L-am găsit mai târziu,
Mult prea târziu,
Din întâmplare,
Pe muchie de sminteală
Și păcat.

Iubesc ciuperca de copac
Pe care mi-ai dăruit-o,
Ca o premoniție
A iubirii noastre neîmplinite!

Pe care am îngropat-o
Abia atunci când
A mucegăit pe altarul
Așteptării mele.

Mult timp după aceea
Ți-am privit chipul
Și nu te-am recunoscut,
Ți-am auzit vocea
Și nu te-am recunoscut.

Te recunosc acum,
După încă un deceniu,
În luna topită în mare,
În vântul din păr
În mirosul liniștii,
În teama de fluturi, de noi.

Această confesiune
Este ultima
Din trilogia mea emoțională,
Prima făcută cu speranță naivă,
A doua, cu furie judecătoare
Și aceasta cu acceptare conștientă.

Iubesc întoarcerea spre noi
Prin rime și metafore!
Nu aș schimba nimic
Din infimul ce a fost,
Din imensitatea ce putea să fie!

Așa pot să savurez
Eternitatea iubirii noastre perfecte!

Florenta Vatavu
08.09.202

Jertfă

Din spuma unui val

Și-o scoică sidefată,

O magică făptură

De EL a fost creată.

E mută, dar privirea-i

Albastră și fierbinte,

Ne spune ce nu pot

O mie de cuvinte!

O perlă-n piept îi bate,

În păr, de alge voal,

În mâinile-i smaralde,

Ofrandă, un coral.

Suavă, străvezie,

Plutind ca o nălucă,

Un dor imens o prinse

În lume să se ducă!

Ea nu știa blestemul

Făpturilor din mare,

Ce vântul le destramă

Și le zidește-n soare!

Uită de lumea apei,

De zeul creator

Și se jertfi pe sine,

Iubind un muritor!

Florenta Vatavu

06.09.2024

Alfa si Omega

 

Am fost aici înainte de facerea lumii,

Înainte de primul quark,

Martor permanent al Timpului

Inventat, inexistent.

Voi fi aici și după

Ultimul scâncet al Universului!

N-ar trebui să mă mire

Făcutele și nefăcutele,

N-ar trebui să prejudec,

N-ar trebui să mă-nfior,

Dar am rătăcit calea!

Sunt mama mamei mele,

Sunt fiica fiicei mele,

Sunt Alfa și Omega,

Așa cum am spus lumii

Acum 2024 de ani!

Trebuie doar să-mi aduc aminte!

Florența Vatavu

Londra,

28 April 2024

Inimi-Phoenix

 

                                         

Sunt inimi rătăcite

Pe străzile Destinului,
Bezmetice,
Sperând să se agațe
De o altă inimă
Cu care să-și panseze
Abisurile nenumărate,
Pe cât de multe,
Pe atât de adânci,
Pe atât de ireversibile.

Sunt inimi – nomade,
Naive, iluzionate,
Far’de răgaz,
Căutând la infinit
Acel ceva povestit de unii,
Acel ceva promis
De o Divinitate închipuită,
Care să le odihnească
Într-o fericire
Imensă, eternă.

Sunt inimi resemnate.
Amorțirea lor devine o pace
În care toate abisurile
Se închid,
Căutarea se oprește,
Iluzia dispare.
Ochii lor, acum străvezii
Povestesc nonsensul
Și uitarea
Ca răspuns la
Așteptările din trecut

Dar
Sunt și inimi - Phoenix
Cu aripi mai lungi
Decât rătăcirea
Și mai puternice
Decât resemnarea.
Renasc în fiecare zi
Din focul iubirii
Și din oceanul de lacrimi
Știind că e singurul drum
Spre eternitate,
Spre sine.

Florenta Vatavu
Londra,
18.03.2024

Final

   

Și iar îmi număr frunzele amare....
Scoica din care mă nasc e obosită,
Mi-e frig...

Mi-am strâns crengile ca o mâna zbârcită,
Înnegrind curcubeul unui vis.
Îmi întorc apoi vena spre răsărit
Să mi se ierte neputința
De-a mă albi 
Pe rug de spini.

În care dintre ceruri să-mi spăl dorința
Cu pulberea durerii
Și cum să leg de mine 
Plânsul - o frunză prea amară,
De un altar prea mic ?

Florența Vatavu
Iunie, Rm Sărat, 1996

O viata-n plus

Vâpaie, vâlvătaie,
Un amalgam de stări,
Ca mii de sori într-unul,
În mult prea strâmte zări!

Mi-e inima din piept
Un bulgăre de foc,
Eu ard în căutări,
Când lumea stă pe loc!

Nu înțeleg latența
În fapte și gândiri,
Când timp am prea puțin,
Dar prea multe simțiri!

O viață nu-mi ajunge
Să-mi ard patosul tot!
Din minte și din suflet
Să-l smulg aș vrea să pot!

O viață-n plus, te rog
Să-mi dai, Divinitate,
Cu ape-n loc de flăcări,
Dulci, line și curate!

Eu ți-am cerut un foc
Din teamă de plictis,
Iar tu mi-ai dăruit
Pârjol în Paradis!

O viață-n plus îți cer,
Să sting de tot vulcanul!
Nu vreau să las în urmă
Jeratec și catranul!

Florenta Vatavu,
Londra, 14.02.2024